by urbanadminAceastă casă s-a născut în urma întâlnirii dintre Art Nouveau și stilul neoclasic pe strada Spătarului, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Eclectismul arhitectural era des întâlnit pe atunci în peisajul capitalei. Ornamentele delicate ale feroneriei și linia acoperișului vorbesc în limbajul Art Nouveau, pe când fațada simetrică și ordonată face parte din vocabularul neoclasicismului. Cel dintâi adoră formele vegetale și liniile zvelte, folosirea sticlei și a metalului. Cel de-al doilea este temperat și nu se avântă prea mult dincolo de rânduiala academică destul de severă.
Organizarea clădirii e specifică burgheziei și clasei înalte din secolul al XIX-lea, proporțiile echilibrate fiind semne ale bunului gust și stabilității. Nu era loc de nimic irațional – nici în viața de familie, nici pe fațada casei, o carte de vizită grăitoare pentru orice trecător. Aspectul sobru și demn reflecta, așadar, statutul social al locuitorilor din astfel de cartiere rezidențiale, mare parte dintre ei fiind negustori înstăriți, afaceriști, medici, avocați și profesori universitari. Clasa de mijloc începe să se consolideze odată cu modernizarea României sub domnia lui Carol I, procesul luând un avânt considerabil după Primul Război Mondial.
Viața familiilor burgheze era îmbelșugată, deși se fereau adesea de tot ceea ce era ostentativ – drept dovadă, fațada casei de pe Spătarului 26 este definiția însăși a discreției arhitecturale. Totuși, își doreau ca locuința lor să fie admirată: feroneria gardului permitea trecătorilor să privească clădirea impunătoare și solidă, marcând totodată o graniță fluidă între spațiul public și cel privat. Această graniță a fost afectată în timpuri mai noi de tendința din ce în ce mai acută a locuitorilor de a se izola de restul străzii. Gardurile opace și înalte apărute în special după 1989 creează o ruptură, baricadează și desprind clădirile de trupul orașului. În secolul al XIX-lea, exista o armonie între diferitele părți ale acestui trup, fără a exista totuși o invadare a vieții private. Proprietarii exprimau de obicei altfel nevoia de intimitate: intrarea în casă nu se afla la stradă, ci în partea laterală. Asta presupunea o retragere simbolică de la tumultul străzii, fără o izolare completă.
Adesea, tocmai frontierele dintre spațiul public și cel privat erau cele mai bogat ornamentate. Ai spune că sufletul casei era concentrat în totalitate în elementele care făceau trecerea de la lumea exterioară la cea interioară: ferestrele și ușile. Este cazul intrării principale a casei de pe strada Spătarului, deasupra căreia se întinde scoica protectoare a unei marchize din sticlă. Odată trecut pragul semitransparent, care ascunde și invită totodată la admirație, vizitatorul întâlnește elementele vegetale din decorațiunile Art Nouveau ale sobelor și din frontoanele ușilor. Rafinamentul acestora, precum și imaginea centrală a sobelor – o ambarcațiune plutind aproape imaterială pe valuri de ceramică albastră – creează o atmosferă intensă de visare.
Care era centrul vieții burgheze la sfârșitul secolului al XIX-lea? El nu se afla în salonul deschis mai ales seratelor, ci în sufrageria care reunea periodic întreaga familie. De obicei, în astfel de case nu locuia doar o singură generație, iar de sărbători, numărul membrilor se dubla sau tripla, fiind invitate toate rubedeniile, dar și prietenii sau vecinii. Din sufragerie nu lipsea pianul, la care doamnele educate la pension interpretau piesele la modă sau repertorii clasice. Aici trona de Crăciun bradul împodobit, în jurul căruia se ofereau cadouri frumos împachetate, spre bucuria copiilor.
În mod obișnuit, ziua locatarilor începea devreme indiferent de gen. Dacă soțul era avocat, ni-l putem închipui lucrând de la 5 ½ sau 6 dimineața până la orele 9 în biroul său, acceptând apoi întâlniri sau plecând direct la Tribunalul aflat începând cu 1895 pe malul Dâmboviței. Viața femeilor gravita, în schimb, în jurul locuinței, ziua fiind ocupată cu procesul complicat al îmbrăcării numeroaselor veșminte (care putea dura mult peste o oră), diverse târguieli în oraș, supravegherea servitoarelor și a bucătărăsei, pregătirea seratelor sau educația copiilor. Existau numeroase tabuuri – unul dintre ele era prezența femeilor în învățământul superior. Din fericire, a fost încălcat în 1880, când Maria Zahariade devine prima studentă din București. Cu un an mai devreme, Ana Botta-Mânăstireanu se înscrisese la Universitatea din Iași: moravurile, ca și orașele, aveau să se schimbe într-un ritm din ce în ce mai accelerat.
Casa din strada Spătarului nr. 26 a supraviețuit în cele mai bune condiții preschimbărilor sociale și evenimentelor istorice. Astăzi, găzduiește la parter galeria de sculptură Anca Săvulescu Dragalina, iar interiorul a fost restaurat integral, cu păstrarea tuturor detaliilor de arhitectură, inclusiv a scării de stejar. La demisol funcționează un mic centru cultural – Espace Minoux – unde se organizează concerte de muzică ,,unplugged” și seri culturale.
Articol scris de Andreea Apostu.