Casa Caragiale

September 13, 2024

La începutul secolului trecut, Caragiale nu prea stătea locului. După ce a plecat din casa socrilor, a schimbat nu mai puțin de patru locuințe în trei ani. Pe atunci, bucureștenii se mutau fie de Sfântul Gheorghe, fie de Sfântul Dumitru, iar cel mai adesea, întregul proces era o formidabilă harababură, după cum reiese și din proza sa De închiriat: „Uf! când mă gândesc, să plec iar cu troacele, să le mai hodorogesc iar! să mai paț iar ca-n rândul trecut, când s-a răsturnat căruța cu mobila și era să mă calce tramvaiul! – că mă mir ș-acuma cum am scăpat! – uf! parcă mai bine să mor!”.

Înainte să locuiască în această casă, Caragiale a stat pe strada Maria Rosetti (pe atunci Sf. Spiridon), aflată în apropriere. Proprietarul avea două construcții gemene, lipite spate în spate, iar când Caragiale i-a propus să facă schimb de locuințe, acesta a refuzat. Supărat, scriitorul s-a mutat în 1901 pe strada Rotari, care i-a preluat între timp numele. Însă nici aici n-a fost cu noroc, fiind nevoit în scurt timp să se mute din nou, după numai un an. Schimbarea frecventă a locuințelor i-a inspirat și proza Caut casă, în care și-a exprimat amărăciunea și enervarea: „Caut casă cu chirie, caut și nu găsesc. E absurd ce se petrece la noi, în București! În fiecare an, se clădesc sute de binale, acareturi peste acareturi, și, în loc să scază, chiriile cresc. Și ce construcții! tot cum nu-mi convin mie”.

Iată însă că locuința de pe strada Rotari i-a convenit! Caragiale a scris aici o parte dintre prozele care alcătuiesc volumul Momente, publicat în 1901 la Editura Librăriei Socec. Printre ele se numără și celebra Bùbico. Cățelul arțăgos, cu capul „plin de funde de panglici roșii și albastre”, călător cu trenul în panerul cochet al stăpânei, n-a fost însă doar ficțiune. Bùbico a existat! Și-a fost chiar câinele răsfățat al proprietarului de la care scriitorul a închiriat casa.

În același an, apare seria a doua din revista Moftul Român și cunoscutul dramaturg și prozator îl dă în judecată pentru calomnie pe Constantin Al. Ionescu – Caion. Acest „necioplit scribuleț” l-a acuzat că plagiase nuvela Năpasta după un text al lui Kemény István, care ar fi fost tradus în limba română în 1848. Avocatul lui Caragiale a fost chiar prietenul său Barbu Ștefănescu Delavrancea, iar la proces publicul era atât de numeros, încât puteai intra doar cu bilet. În cele din urmă, Constantin Al. Ionescu a recunoscut că scriitorul maghiar fusese inventat, la fel ca proza și traducerea în limba română, pe care se străduise să o tipărească el însuși cu chirilice. Ca să vedeți că realitatea întrece chiar și operele chiriașului.

Ce i-a plăcut lui Caragiale la această casă? Clădirea se înscrie în stilul neoclasic, inspirat din arhitectura greco-romană, foarte des întâlnit în Bucureștiul acelei epoci. Un element esențial al stilului este cornișa largă, cu denticule proeminente, căreia i se adaugă ferestrele înalte cu decorațiuni discrete și coloanele cu ornamente florale și festoane. Acestea din urmă conferă clădirii un aer impunător, de templu grec sau roman. Totul respiră ordinea și echilibrul specifice stilului. Un alt element caracteristic caselor de sfârșit de secol XIX este acoperișul mansardat cu lucarne, care oferă spațiu suplimentar, având un scop deopotrivă practic și estetic.

Casa este, prin urmare, un exemplu bine conservat al arhitecturii neoclasice din Bucureștiul de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ea este compartimentată în stil „vagon”, un mod de organizare des folosit în spațiul urban din România acelei perioade, care presupunea dispunerea camerelor una după alta, pe un singur ax, asemenea vagoanelor unui tren.

Pentru a profita cât mai mult de loturile înguste din centrul orașului, casele de tip vagon au frecvent o formă alungită și îngustă, cu o curte paralelă ce se poate desfășura fie doar pe o parte, fie pe ambele părți ale locuinței. Modul acesta de organizare arhitecturală presupune utilizarea eficientă a spațiului meschin din marile orașe, dar afectează, în timp, intimitatea locatarilor.

Însă nu de aceea a fost nevoit Caragiale să plece din această casă, ci din pricina problemelor financiare. Abia își începuse aventura de cârciumar, iar lucrurile nu mergeau prea bine. Avea să se mute în strada Sculpturii, la numărul 20, într-o casă veche și posomorâtă, dar cu o chirie mai accesibilă. După un an, s-au mutat iarăși, pe strada Berzei, pentru ca apoi să plece din țară definitiv și să se stabilească la Berlin, unde scriitorul s-a stins din viață în 1912.

Articol scris de Andreea Apostu